Teatrul VR360 presupune vizionarea unui spectacol de teatru cu ajutorul unei casti VR. In acest fel, spectatorul este transpus in realitatea virtuala, direct in inima povestii. Ai ocazia sa urmaresti jocul actoricesc din prisma unui personaj, sau chiar din perspectiva altui actor, traind la intensitate maxima experienta.

.

 Textul germanului Roland Schimmelpfennig, Dragonul de aur,scris în 2011, înainte să explodeze criza refugiaţilor, este unul dintre cele mai puternice texte despre migraţie. La vremea sa a produs rumoare, o dată pentru că inversa perspectiva asupra migranţilor, vorbind din punctul lor de vedere, şi a doua oară pentru că era extrem de dur în acuzaţiile la adresa Germaniei şi a germanilor, de exploatare a imigranţilor.

.

 Pulsează în teatrul românesc o căutare a spectaculosului. Ne aflăm, încă, într-o perioadă a schimbărilor estetice, a încercărilor artistice. Dar nu în sensul performance-ului, ci în dorința găsirii de noi limbaje teatrale, care să depășească textul, care să aducă plus valoare din punct de vedere spectacular. Căutăm emoție, dar nu în stare pură. Cred, din ce în ce mai mult, că avem nevoie de o emoție provocată, indusă… obținută aproape matematic. 

.

... un spectacol de teatru cu titlul Nu chiar 1918, care s-a jucat în avanpremieră pe 1 decembrie 2018 în Sfântu Gheorghe, în sala plină a Teatrului „Andrei Mureșanu”. Departe de festivismul defilărilor din orașele mari, povestea serbării unor săteni, a secretelor și a relațiilor dintre ei arată cu umor și căldură care e realitatea României care ne pune pe mulți pe fugă. Parte din programul cultural de centenar al unui oraș în care populația e majoritar formată din maghiari, proiectul a fost conceput, construit și comunicat ca o invitație la dialog: un spectacol regizat de un regizor român după un text scris de un dramaturg maghiar. 

.

avem de-a face cu un spectacol documentar, realizat într-o stilistică ce părăsește maniera obișnuită de a produce și descrie docu-teatrul. Discursul etic se topește în discursul estetic, realitatea e traversată de poezie, tot așa cum, la răstimpuri, mizerele vieți ale „subiecților” se deschid spre artă (bătrâna care cântă un cântec de dragoste și moarte, copiii care dansează pe ritmuri țigănești, băiatul care s-a hotărât să facă dans la Palatul Copiilor etc.). Arta, fie și la nivelul acesta gregar, ar putea fi o soluție, ne șoptește Afrim din interiorul spectacolului său. 

.

Opera lui Stephen King este cunoscuta publicului larg prin desele ecranizari facute in special de Hollywood. Unele opere, precum IT, au avut parte chiar de mai multe ecranizari, diferenta dintre reboot si sequel fiind deseori minima.

Fereastra secreta, o nuvela poate mai putin cunoscuta a lui Stephen King, a avut parte de o ecranizare in anul 2004. Mai mult criticata la vremea mea, pelicula nu a primit niciun premiu, rolul lui Johnny Depp fiind considerat unul slab. Retrospectiv, poate fi considerat printre cele mai slabe roluri ale sale.

In Romania, insa, tanara regizoare Iris Spiridon a hotarat sa puna in scena nuvela. O incercare indrazneata si, per total, o decizie corecta, textul fiind usor adaptabil pentru scena de teatru (intai si intai, putine personaje si putine cadre de desfasurare a actiunii, cu precadere de interior).

Spectacolul abundă de trimiteri subtile către zona dramelor psihologice ale corporatiștilor - și ale oamenilor în general – care cred în vise create de alții și țintesc idealuri plăsmuite de cei interesați să profite de pe urma lor. Lipsiți de timp pentru propria persoană, angajații își trăiesc viața la locul de muncă, uneori muncind cu adevărat, alteori prefăcându-se ocupați în încercarea de a părea productivi ca să nu ajungă șomeri. De la replicile care spun că omul devine sclav în clipa în care preferă siguranța riscului, la fundalul sonor pe care se aude în câteva rânduri celebrul refren al telenovelei braziliene „Sclava Isaura”, totul trimite către zbuciumul inutil al omului care se lasă prins într-un vârtej al falselor aspirații din care nu se mai poate sustrage. O luptă pentru supraviețuire, purtată după aceleași tipare care schingiuiesc.

​

Premiera pe care a avut-o Teatrul „Andrei Mureșanu” sâmbătă seara în cadrul festivalului pulzArt a trezit reacții dintre cele mai diverse printre spectatori, atât prin tema abordată, cât mai ales prin punerea în scenă care depășește în mod evident stilul clasic al montărilor. „A fost altceva. A fost ceva ce m-a scos din zona mea de confort. M-a năucit. Mi-a transmis multe și cred că asta trebuie să transmită arta”, a declarat o spectatoare.

Intrigant încă din titlu, spectacolul regizat de Ioana Păun te lovește peste față cu un adevăr frust despre deruta generală a lumii în care trăim, despre degradarea lăuntrică a ființelor umane și despre interesele de tot felul care fac milioane de victime nevinovate. „Organisme Modificate Genetic”, cu prescurtarea OMG, care trimite către abrevierea expresiei englezești „Oh, My God!”, sugerează faptul că privitorii vor avea de-a face cu ceva surprinzător, poate chiar șocant, amintind de celebra sintagmă întrebuințată de televiziuni la buletinele de știri, „Atenție! Urmează imagini care vă pot afecta emoțional”

“

„E o montare pe care am încercat să o aduc cumva în prezent, să vorbească oamenilor într-un limbaj care, cel puțin vizual, să semene foarte mult cu ceea ce trăim noi astăzi“, mi-a zis și regizorul Cristian Ban. „În primul rând, trupa m-a inspirat să risc un text clasic (…). Un text pe care am încercat să-l zgudui, să-l pun în prezent și să vedem în ce măsură rezistă și astăzi. Și, după premiera din seara asta (…), cred că a fost un pariu câștigat“

„E circul în oraș“, ne anunță actorii-cântăreți din Leul Ra, într-un refren atât de memorabil, încât l-am auzit fredonat de către spectatori, în pauză. Privit superficial, cu ochiul mulțimii aflate în goană după distracții efemere, circul Mondoludi înseamnă saltimbanci, animale dresate, numere de apariție și dispariție, iluzionism și, vedeta companiei, fiorosul Leu Ra, care, îmbrăcat într-o platoșă de oțel, sare în fața gloanțelor. Văzut mai aproape de nisipul arenei, lumea Mondoludi dezvăluie amiciții și dușmănii, frustrări și depresii, patimi ca jocul de cărți sau alcoolul, nostalgii și iluzii.

Teatrul Andrei Mureșanu, care a încheiat anul cu „True West”, o premieră primită călduros de public, va avea în a doua parte a stagiunii curente alte patru piese noi.Cea dintâi, musicalul „Leul Ra”, îi va avea în distribuție pe Ciprian Teodorescu și Paula Rotar, foști participanți la concursul televizat Vocea României, după cum ne anunță managerul TAM, Anna Maria Popa. Potrivit acesteia, „Leul Ra” reprezintă, în România, „primul musical Off Broadway, orginal 100%, fiind creat special pentru echipa TAM. Regizorul Cezar Ghioca, după masterul făcut în State, specializarea Musical, a acceptat provocarea de a scrie textul acestui spectacol în baza ideii originale a lui Marius Popa, acesta din urmă semnând și muzica. Scenografia va fi semnată de Cristina Milea și Raluca Alexandrescu, iar coregrafia, de Attila Bordas. Vor fi 10 actori în distribuție, lor alăturându-li-se și Luiza Zan. Premiera oficială va avea loc în data de 8 martie, acesta fiind cadoul nostru pentru toate femeile”.

Șase actori TAM – Elena Popa, Alexandrina Ioana Costea, Ion Fiscuteanu Jr., Sebastian Marina, Daniel Rizea, Costi Apostol -, toți veniți la Sfântu Gheorghe, mai demult sau mai recent, din alte orașe și-au deschis vineri sufletul, cu ocazia premierei spectacolului “Jurnal de România. Sfântu Gheorghe”, de Carmen Lidia Vidu. Cei șase au vorbit cu sinceritate despre viața lor cu visele, aspirațiile, nemulțumirile ei, în momente când triste, când învăluite în râsul publicului. Actorii și-au spus părerea despre teme mereu actuale, ca aspectul orașului, relațiile interetnice, cultura sau prestația primarului Antal Arpad. Totodată, cei șase nu au evitat momentele delicate din viața lor.

Vineri seara, locuitorii din Sfântu Gheorghe au avut o ultimă ocazie, cel puțin în luna septembrie, de a mai vedea la Teatrul Andrei Mureșanu (TAM) piesa „Primăvara e încă departe – Toujours Ensemble”, de Anca Vișdei. A urmat o primă reprezentație în turneu, la Teatrul Particular din Brașov, pe 17 septembrie. Nu am prins reprezentația de sub Tâmpa, dar spectacolul din sala TAM a fost o întâlnire emoționantă și neașteptată cu o piesă care, în două limbi și pe patru voci, îți transmite crâmpeie tari din bucuriile, tristețile și dragostea reciprocă a două surori. Surori despărțite de exil și de un regim politic absurd, dar ținute aproape de promisiunea de-a rămâne „mereu împreună“.

Pacebenne, fost dascăl de biserică, și Cirillo, fost sufleur în teatru (un fel de Vladimir si Estragon din „Așteptându-l pe Godot”), ajung să locuiască împreună sub același acoperiș care amenință să se prăbușească din cauza mișcărilor plăcilor tectonice. Ei se complac într-o viață grotesc de normală, asemenea unui cuplu ajuns la limita răbdării după ani de conviețuire: se mint, se șantajează și se sabotează, iar gândurile cele mai negre sau intime (sau amândouă) răbufnesc cu violență.

Când citești „Procesul” lui Kafka, treci treptat de la nedumerire la revoltă, însă cu greu îți imaginezi că ai putea râde de situațiile absurde prin care trece procuristul Josef K., ale cărui întâmplări surprind mii de cititori de un secol încoace. Într-o cu totul altă abordare, în spectacolul  „Șapte ”, a cărui premieră a avut loc marți seara la Teatrul „Andrei Mureșanu”, viciile unui sistem găunos, similar binecunoscutei lumi a lui Kafka, sunt prezentate cu un savuros umor negru. În ciuda dramatismului prezent pe scenă, publicul râde fără puterea de a se abține și fără să se simtă vinovat.

​

Pornind de la povestea lui Edmund Kean, un celebru actor shakespearian al secolului al XIX-lea, care s-a remarcat atât pe scenă prin talent, cât și în viața privată prin câteva episoade scandaloase pentru vremea respectivă, printre care și acuzații de adulter, Histrionul în varianta montată de Mihai Nițu, scoate la iveală dramele lăuntrice, nebănuite, ale actorilor care dincolo de aplauze și strălucire sunt adesea suflete zdruncinate, mereu în căutare, mereu în schimbare, bântuite de incertitudini și confuzii.

Allégro-moderáto-furioso sînt ritmurile în care trebuie să se producă cele Trei rupturi, conform indicaţiilor scenice ale autorului, Rémi De Vos, un dramaturg francez născut în 1963 la Dunkerque, care a păşit pe scenă mai întîi ca actor, iar din 1994 a început să scrie teatru. Şi scrie grandioso, ca să rămînem pe terenul calificativelor muzicale, scrie cu graţia unui compozitor. Trei rupturi, de pildă, are structura unei partituri muzicale, în acord perfect şi cu cele trei dramatice sincope din viaţa a trei cupluri, despre care este vorba în premiera din 12 martie 2016 a Teatrului Andrei Mureşanu din Sfântu Gheorghe: cînd e vorba de cupluri, rupturile sînt totdeauna cu cîntec.

   Dacă în vremurile noastre vor fi existat pînă acum dramaturgi de limbă maghiară din România/dramaturgi maghiari trăitori în România (habar n-am cum se spune ca să fie bine), alții decît András Visky, despre ei nu se știe nimic. Ce se știe sigur e că nimeni pînă acum n-a făcut, în teatru, o radiografie atît de nemiloasă a satului secuiesc post­comunist precum Csaba Székely. Și ceea ce se mai știe la fel de sigur e că vocea lui dramaturgică e tot mai puternică.

Săptămâna trecută, Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe a prezentat o nouă premieră pentru publicul interesat. Este vorba despre spectacolul „Tartuffe” de Molière, în regia lui Zakariás Zalán, care abordează îndrăzneț un text clasic pe care spectatorii conservatori s-ar aștepta să-l vadă pus în scenă într-o formulă în care se încearcă redarea aerului unei epoci demult apuse.

Tocmai această atmosferă a epocii autorului nu se regăsește în montarea lui Zakariás Zalán, în care personajele sunt oameni desprinși din lumea în care ne ducem astăzi existența, tot astfel cum actuale sunt și elementele de decor, sumare, dar pline de utilitate în spectacol, în care numai o pictură de fundal trimite cu gândul către alte vremuri.

Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe a înregistrat un succes fulminant cu noul spectacol montat de Mirela Bucur, „Doi galbeni”, în care protagoniști au fost Mona Codreanu, Ileana Surdu, Sergiu Aliuș și Nae Croitoru, care au jucat în premieră alături de binecunoscutul artist de muzică pop-rock Marius Popa, distribuit în rolul cocoșului Costică, zis și Costy. Îndrăgostit iremediabil de găina Maricica, cea căreia sub formă de alint cuceritorul Costy îi spune și Mary Chicken, descurcărețul cocoș nu doar că își îmbogățește stăpânul, întocmai ca în povestea lui Creangă, ci trăiește și episoade de un amor dansant care stârnește hohote de râs în sală.

Pe scena sălii Studio din Sfântu Gheorghe, în fața unui public numeros, s-a jucat premiera spectacolului „Contra progresului” de Esteve Soler, în regia lui Cristian Ban, o producție a Teatrului „Andrei Mureșanu”.

   De îndată ce s-au stins luminile în sală, pentru toți cei care cunosc situația cu care s-a confruntat TAM în ultima perioadă, s-a produs o surpriză plăcută și ușor de observat dată de un decor mobil și modern, conceput astfel încât, pe parcursul desfășurării acțiunii, acesta să se schimbe continuu sub ochii privitorilor și vorbind de la sine despre un spectacol cu buget decent.

   "Printre teancuri de dosare, ale unor oameni aflaţi în căutarea unui job, pe scenă au apărut doi bărbaţi, cu staturi aproape identice, îmbrăcaţi identic, cu gesturi şi mimică identice, de parcă unul ar fi fost reflexia în oglindă a celuilalt. Pe parcurs am înţeles că acesta era modul perfect prin care spectatorului i se putea sugera încă de la început că asistă la o lume în care identitatea individuală este dizolvată în sistem."